Rugăciunea amvonului, asupra căreia ne-am oprit în articolul publicat înainte, continuă cu  o nouă și puternică binecuvântare:  „Tu pe aceştia (care iubesc podoaba Casei Tale, n.n.) îi preamăreşte* cu dumnezeiască puterea Ta…”

„Preamărirea” sau „proslăvirea” este harul special de care Dumnezeu îi invrednicește pe aleșii Lui, pe cei care au făcut loc în inima, în sufletul și în viața lor  dragostei lucrătoare a lui Dumnezeu, urmând pilda viețuirii Lui pe pământ.

Găsim această expresie în Rugăciunea arhierească, sau mai bine spus în Testamentul Mântuitorului, înainte de jertfa Sa de pe Cruce, rugăciune în care invocă pe Tatăl cu cuvintele: „ Proslăvește pe Fiul Tău, ca și El să te proslăvească pe Tine, Părinte”, … întrucât „lucrul pe care Mi l-ai dat l-am săvârșit” (Ioan 17, 1-5).

Întâlnim,  de asemenea,  răspunsul Tatălui, auzit ca un tunet, și referindu-se la Fiul Său prea iubit, Iisus Domnul:  „L-am preamărit și iarăși Îl voi preamari”. (Ioan 12, 28)

Plurisemantismul acestei expresii e demn de remarcat. Putem spune oare că Fiul lui Dumnezeu, venit pe pământ a fost preamărit ? Ne vine mai ușor să acceptăm ideea că El S-a „smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte și încă moarte pe Cruce”, cum afirma Sf. Apostol Pavel, în Epistola sa către Filipeni (cap.2, 8). Mintea noastră omenească asociază „preamărirea” Domnului mai degrabă cu  Schimbarea Sa la Față de pe Tabor, moment în care Mântuitorul s-a arătat doar câtorva dintre apostolii Săi – nici măcar tuturor acestora . Ne întrebăm poate  oare de ce ? Întrebare la care unul dintre răspunsuri ar putea fi acela că nu sosise momentul pentru ceilalți, nefiind  pregătiți să facă față unei astfel de „vederi” a Domnului. Îi va pregăti doar jertfa de pe cruce a  Mântuitorului Iisus Hristos și apoi  prea slăvita Sa Înviere. Numai atunci vor scăpa de frica ce-i alungase de lângă Domnul, iar, puțin mai târziu, la Cincizecime,  aveau să fie înveșmântați în Duhul ca într-o manta, o platoșă imună la tot ceea ce ar fi putut oamenii, semenii lor,  să facă împotriva lor.

Dar, ca să revenim la „proslavirea” Fiului lui Dumnezeu pe pământ, ea pare a fi mai degrabă voalată pentru ochii contemporanilor săi. Încă de la pogorârea Sa pe pământ, chiar de la Întrupare, Fiul preaiubit al Tatălui Ceresc pare a se ascunde și identifica întru totul cu fiii oamenilor. Se naște aparent la fel, pentru  cei  neavizați, dintr-o  femeie,  dar dincolo de aparențe „dintr-o fecioară”. Iată deci primul semn al „Preaslăvirii”. E preaslăvit Cel ce se naște, dar preaslăvește și tot ceea ce atinge El, o „preaslăvește” astfel pe „fecioara” ce slujise Domnului în templu de la 3 anișori, când părinții ei, și ei martorii unei alte  „preamăriri” (minuni, n.n.), o „dăruiseră” Domnului, ducând-o să-i slujească Lui drept mulțumire prin rugăciune în Templu. Și iată cum „preamăririle” începuseră cu mult înainte de a se naște Domnul. El o preamărise pe Ana, mama sfintei fecioare Maria, înlăturând de la ea „rușinea de a nu avea copii”, într-o societate ce socotea acest lucru o pedeapsă de la Dumnezeu. Apoi „preaslăvirea” continuă. La vârsta adolescenței, când fetele trebuiau să părăsească Templul, Maria e dată în grija lui Iosif, bărbatul „cel cu bun chip”, ce urma după logodnă să o ia în casa lui. Dar și acum – în taină – apare „proslăvirea” . De data aceasta „preamărirea” fecioarei, care,  în rugăciune,  primește,  odată cu salutul îngerului – de care nu se sperie, probabil obișnuită fiind cu astfel de arătări minunate – o veste care ar fi trebuit s-o infricoșeze: Ea, fecioara, va naște fiu, iar numele Lui va fi Iisus”. În nevinovăția Ei, Maria, nedumerită, nu se îndoiește, ci doar întreabă – sau se întreabă – : oare cum poate fi acest lucru posibil, „de vreme ce eu nu știu de bărbat” (Lc. 1, 34).  Îngerul cu bunăvoință o lămurește: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și Puterea Celui Prea Înalt  te va umbri” Lc. 1, 34-35), prin aceasta explicându-se și  salutul atât de special care i-a fost adresat: „Bucură-te cea plina de Har, Domnul este cu tine!” (Lc. 1, 28). Sf. Arhanghel Gavriil este  mesagerul Cerului care se bucură de începutul înnoirii lumii și prin acest salut vine să-i descopere Mariei „planul Domnului” cu ea. Mai târziu, la întâlnirea cu Elisabeta, o altă persoană aleasă să facă parte din  planul de mântuire,  Cea plina de har , în mulțumirea mesajului de bun venit adresat ei de către Elisabeta, rudenia sa, înalță Domnului  un adevarat Imn de slavă și uimitor, plină fiind de Duhul, va  profeți și  „mărirea” (proslavirea) de care se va învrednici din partea „tuturor neamurilor”, adică a întregii lumi pământene.  (Lc. 1, 46-48)

Și iata că, mai departe,  Pruncul dumnezeiesc „creștea și se întărea cu Duhul” , pierzându-se  printre cei de o seamă cu El și  confundându-se cu ei.  Viețuirea plină de discreție a  Maicii împreună cu Fiul ei acoperea cu siguranță nenumăratele „preaslăviri” , fapte minunate cu alte cuvinte,  la care fusese martoră în casa lui Iosif,  în  primii ani ai copilăriei, culminând cu minunea cea din  templul Ierusalimului, când Iisus , doar la 12 ani, îi uimise pe bătrânii și învățații adunați la Templu, fapt nemaîntâlnit până atunci.(Lc. 2, 42).

 Ca urmare a acestor nenumărate „proslăviri” ale Fiului, la care Maria, Maica Sa a fost martoră, ea a putut să-i sfătuiască pe slujitorii de la nunta din Cana: „Faceți tot ce vă va spune El” (In. 2, 5) (si o să vedeți ce se va întâmpla, n.n. ). Si au văzut,  nu doar slujitorii, ci chiar  nunul, mirii și nuntașii „preaslăvirea” Fiului Mariei, a lui Iisus, când apa pusă de slujitorii de la mese în vase s-a preschimbat în cel mai bun vin. Desigur, Maica Domnului fusese prima dintre pământeni care, de la Nașterea minunata a Domnului și apoi de-a lungul întregii Lui vieți pe pământ, urmându-l peste tot, chiar și pe drumul Golgotei, stând înmărmurită de durere și suferind asemenea Lui  sub Cruce, a fost martora nenumăratelor „preamăriri” ale Fiului ei, asistând mereu tăcută, uimita și fericită sau îndurerată la mulțimea  minunilor făcute de Fiul ei, pe care însă le păstra în adâncul inimii  ca pe o comoară de mult preț.

Și totuși, lucrurile se împleteau. Era o împletire a firescului cu nefirescul. Cei mai mulți vedeau doar firul cel firesc, pe când alții, uneori puțini, se învredniceau de vederea acelui „nefiresc”, de acel ceva „de dincolo de firesc”, de acea vedere a „preaslavirii” Fiului lui Dumnezeu care trecea printre „semenii Săi”, aparent ca unul dintre ei. Părea a se fi înveșmântat,  în trecerea Sa printre oameni,  cu o mantie străvezie, dincolo de care doar percepția unora – a celor pregătiți pentru asta – putea sa-l „vadă” cu adevărat. Cei care reușeau acest lucru se minunau, erau transfigurați, preamăreau pe Dumnezeu și spuneau tuturor „cât bine le facuse lor Dumnezeu”, după îndemnul Lui (Lc. 8, 39),  cum răul survenit în viața lor, o boala incurabilă, lepra, orbirea sau altele multe, deveniseră prilejuri de a se întâlni cu Dumnezeu în viața lor „obișnuită”, pe pământ. Deci, Fiul se preaslăvea, preaslăvindu-i totodată și pe ei, participanții la minune.

 Din când în când „valul” ce acoperea „proslăvirea” era dat la o parte, iar intensitatea proslăvirii Fiului lui Dumnezeu era orbitoare. Ne este familiară scena de pe Muntele Taborului, cănd Fiul Omului a fost proslăvit în slava atât de mare încât cei trei apostoli care-l însoțeau au căzut la pământ, inundați fiind de o atât de puternică stare de bine  (mântuitoare, n.n.)  încât au exclamat „bine ne este nouă să fim aici, să facem trei colibe…”, (Mt. 17, 4), cu alte cuvinte, să nu mai plecăm de aici.

Cu siguranță  precedaseră înainte și alte „preaslăviri”, cea pe care Sf. Ioan Botezătorul o arăta mulțimii, cu ocazia botezului Fiului Dumnezeu în Iordan, când nu doar apele Iordanului s-au întors înapoi, și din cer s-a auzit un glas „Acesta este Fiul Meu prea iubit, întru care am binevoit” (Mt. 3, 17),  doar că aici cei care auziră glasul văzând minunea, nu au căzut la pământ, precum Apostolii pe Tabor.

Și totuși „proslăvirea ” Fiului culminează pe Crucea dintre cei doi tâlhari. Un paradox ce depășește orice întelegere și, pentru unii, orice acceptare.

Sensul uzual al „proslăvirii” este acela de stare în slavă, de uimire a celorlalți prin exercitarea  unor fapte ce ies din firesc sau nu se supun legilor imuabile ale naturii.

„Proslăvirea pe Cruce” este  înfricoșătoarea taină a creștinismului, și pare a depăși chiar „Proslăvirea Învierii Domnului” .„Proslăvirea pe Cruce” este acea „piatra de poticneală” de care se vor împiedeca mulți neputând cuprinde o astfel de taină a supremei jertfe din iubire a lui Dumnezeu pentru om, pentru făptura Sa, făcută după chipul și asemănarea Lui,  care îl făcea să sângereze până când acesta își va relua locul Lui menit de la început, în sfatul Lui treimic. Și pentru acest „ măreț plan” de reașezare a cununii creației Sale, a omului, Creatorul lumii și-a ales un fel de „complice” din tot ce putea fi în acest univers mai demn pentru acest rol, frumusetea supremă, pe Fecioara Maria, în inima căreia putea să încapă dragostea lui Dumnezeu jertfitoare în mod deplin și fără a se frânge, „proslăvindu-o”  prin maternitatea Fiului Său.

 Revenind acum la rugăciunea amvonului, la binecuvântarea adresată  celor „ce iubesc podoaba casei Tale”, pentru  care – preotul se roagă în continuare:  „proslăvește-i…”, după această scurtă incursiune  în Istoria Mântuirii,  putem înțelege  mai bine sensurile profunde ale acestei binecuvântări,  cât de mare și de minunat lucru este acesta pentru cei ce se învrednicesc darului de „înfrumusețare a Casei Domnului”, a locașului în care a binevoit să-și reverse harurile Sale. „Proslăvirea” aceasta va fi una specifică fiecărei persoane, pentru că fiecare persoană are un drum unic, așa cum unică este și  ea. Dar „proslăvirea” se va face simțită de purtător în special, și nu neapărat în ceasuri de așa-zis „succes” pământesc, ci mai ales în momente de restriște ale sufletului, din care el va urca – în loc a se prăbuși, cum ar presupune logica omenească –, pe o nouă treaptă, mai întărit și mai umplut de bucuria harului care a lucrat în viața lui și pentru care va aduce, plin de bucuria înțelegerii tainei săvârșite, preamărire lui Dumnezeu, pentru că ”mari și minunate lucruri a facut pentru el”.

Astfel de înțelesuri ale acestei Rugăciuni minunate ne dau curaj, ne bucură, ne oferă noi posibilități. Ne îndreptăm spre casele noastre, meditând. Fie ca ele sa  rodească în noi fapte spre primirea „darurilor lui Dumnezeu”.

______

* forma de origine latină sau „proslavirea” preluată din slavonă.