Dupa minunata Sarbatoare a Sf.Apostoli Petru si Pavel, iata ca sarbatorim si intreaga lor pleiada , adica  si  pe ceilalti Sf.Apostoli: Andrei, Iacob si Ioan, Filip, Bartolomeu si Toma, Matei, Iacob al lui Alfeu , Iuda Tadeul, Simon Zilotul si Matia .
La o prima vedere, sau mai bine zis la o indreptare a atentiei asupra celor 12 Sf.Apostoli care l-au urmat pe Domnul , constatam o mare diversitate de personalitati. Avem un „apostol iubit”, se pare ca cel mai tanar, Ioan, devotat Domnului, alaturi de Maica Sa, pana la Cruce. Avem insa si barbati in puterea varstei, care si-au lasat familia urmandu-l pe Domnul, cum sunt Sf.Ap.Iacob, apoi  Petru sau  Sf.Ap. Matei . Avem temperamente diferite,  un Apostol care oscila intre declaratii extraordinare: „Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” dar care in curtea lui Caiafa, s-a  lepadat de Domnul spunandu-i unei slujnice : „Nu-l cunosc pe Acesta”, observam  impulsivitatea  Sf.Apostol Petru,care-i taie urechea slugii arhiereului, in gradina Ghetsimani,  dar si  indoiala lui  Toma. Avem apostoli care ies intr-un prim plan , care scriu epistole comunitatilor nou infiripate de adepti ai invataturii crestine, precum Petru,   Iacov si  Ioan , dar mai ales ale Sf.Ap.Pavel, cel ales dupa Inaltarea la cer a Domnului, prin chemare directa, dar  avem si apostoli care isi indeplinesc misiunea mergand la propovaduire, asa cum ii trimisese Domnul, oarecum cu discretie, dar cu intreaga jertfire a fiintei lor ca martiri.
Domnul i-a invitat, cu blandetea pe care doar un Dumnezeu al iubirii o poate manifesta. Un Dumnezeu care se adresa adesea celor ce-L ascultau cu cuvintele: „De voieste cineva,… sa vina dupa mine”, „De poti, crede. Toate sunt cu putinta celui credincios”, dar niciodata cu trebuie, respectand prin aceasta libertatea   data chipului sau divin din om inca de la Facere. De aceasta data gasim chemarea cu totul speciala: „Veniti dupa mine….si va voi face pescuitori de oameni !” Apelul Domnului a rasunat cu putere in sufletele lor si,   lasand toate – dupa cum ne marturiseste Sf.Scriptura – l-au urmat pe Domnul.
Prin alegerea fiecaruia dintre ei in treapta apostoleasca, Mantuitorul dovedeste ca apreciaza la fiecare fiinta umana, chipul cel dintai, chiar daca el nu se manifesta in toata deplinatatea zidita de el, chiar daca, cum spunem in cantarea bisericeasca adesea acest chip  „poarta ranile pacatelor”. Trei lucruri cauta si pretuieste Domnul in alegerea ucenicilor Sai: inima curata, mintea deschisa si fara viclesug si increderea, cu alte cuvinte credinta in cuvintele Sale, chiar daca nu intotdeauna Apostolii reuseau sa le patrunda sensurile adanci. De altfel Domnul – a toate intelegatorul –   dovedea ca intelege limitarile umanului atunci cand le promite ca le va trimite pe Duhul, Mangaietorul, Cel care ii va invata pe ei toate.
Prin alegerea Apostolilor Sai,  cu o  diversitate de personalitati,  fiecare  cu temperamentul, cu puterea de intelegere si cu manifestarea lui  ,  putem aprecia – si speram sa nu ne inselam  – pozitia Mantuitorului fata de creatia Sa, si anume faptul ca  ca doreste sa ne intareasca marturia subliniata la un moment dat:  „Nu am venit sa judec lumea”,  ci ca dimpotriva , pretuia, asa cum o va face mereu de-a lungul propovaduirii  Sale, zestrea cu care se naste fiecare in lumea aceasta, acei unu sau mai multi talanti, temperamentul, chiar firea, contemplativa sau mai tumultuoasa, dorinta de gasire a certitudinilor (ex.Toma) dar si entuziasmul. Treptat, incertitudinile, ambiguitatile, indoielile se vor spulbera, fricile vor disparea, lipsurile in cultura vor fi recuperate odata cu  Pogorarea Sf.Duh, in asa fel incat dupa acest eveniment si El crucial in iconomia de Mantuire a omului, Apostolii sa se  dovedeasca   implinitori neinfricati ai misiunii primite de la Domnul: aceea de propovaduire a Evangheliei lui Hristos pana la marginile lumii.  Mantuitorul Iisus Hristos,  cu dumnezeiasca Sa cunoastere, a pus in valoare darul fiecaruia, in asa fel incat acesta  sa se  inscrie in Planul sau dumnezeiesc, uneori chiar prin „slabiciunea sa”, cum este cazul Sf.Apostol Toma, dornicul de verificare a dovezilor, am spune noi „palpabile”.  Afirmatia sa categorica: „De nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede”rasuna peste veacuri. Odata cu intalnirea cu  Domnul, abia dupa 7 zile de la Slavita Sa Inviere  , timp in care  sufletul lui era  zbuciumat de framantarile  incertitudinilor, ale nedumeririlor  si mai ales ale oscilarii intre a crede ceea ce „fratii sai” intru Domnul, apostolii, marturiseau, si anume intalnirea cu Domnul Inviat, si slabiciunea firii sale increzatoare doar in ceea ce simturile sale pot confirma, dupa ce Domnul il invita sa puna degetul lui in semnul cuielor si mana lui in coasta Lui, dovedindu-i prin aceasta ca stia indoiala Lui si raspundea dorintei lui de „pipaire ” a Adevarului, strigatul Lui va razbate peste veacuri „Domnul meu si Dumnezeul meu!”

Sf.Apostol Toma este doar un exemplu dintre multe altele in care o asa-zisa slabiciune omeneasca, indoiala,  pentru care noi am putea considera ca Domnul isi departeaza Harul Sau,    se dovedeste a fi o actiune probatorie pentru posteritatea indoielnica.  El, apostolul , Toma necredinciosul cum i se mai spune in popor devine marturisitorul inforcat al Evangheliei lui Hristos in India.    Sf.Apostol Pavel va confirma aceasta , afirmand ca „Puterea lui Dumnezeu in slabiciune se arata „.

Toate acestea nu fac altceva decat sa ne incurajeze credinta si nadejdea in Pronia divina, in Planul de mantuire a omului, in care „tot raul se dovedeste a fi spre bine”, tot ceea ce noi, intr-un moment oarecare putem cataloga drept negativ,poate  fi in pronia lui Dumnezeu   prilej al  descoperirii slavei lui Dumnezeu spre mantuire.

Cu Sfintii Apostoli , prin omenitatea lor, ne simtim mai inruditi.  Ei ne confirma mereu lucrarea mantuitoare a Domnului Inviat care se savarseste intru noi ,  atat prin darurile primite de la Domnul,dar  si prin slabiciunile pe care ni le stim fiecare, si de care mereu ne silim sa scapam.   Cand ne asezam in rugaciune , in „camara noastra”,  asa precum marturiseste Psalmistul David : „Gol si descoperit sunt inaintea Ta , Doamne”, asumandu-ne cu smerenie profunda conditia de goliciune, de lipsa a faptelor cu adevarat bune inaintea Domnului,  El si doar El cu dragostea Lui lucratoare in noi ,  va putea converti acea slabiciune in dar marturisitor al Slavei Lui mantuiroare.